Întotdeauna, în România, rentabilitatea capitalului investit în bănci, dar și în companii, a fost și este cu mult peste media piețelor occidentale. Până la urmă, și de asta vin investitorii străini la noi, pentru piață, pentru forța de muncă, pentru rentabilitatea investițiilor.
Advertisment
Problema este că sistemul bancar din România are o pondere foarte redusă în economie, activele bancare reprezentând numai 50% din PIB. În Europa, activele bancare ajung și la 250% din PIB, adică băncile sunt mai puternice decât economiile. Noi avem o rentabilitate mare a capitalului, iar profiturile băncilor, în valoare nominală, sunt mici. După criza din 2008, băncile și-au redus prezența în business sau mai degrabă nu au crescut cât a crescut economia, lăsând finanțarea companiilor pe seama furnizorilor. Raportul dintre activele bancare și PIB a scăzut într-un deceniu de la 70% la 50%. O parte dintre băncile mari și-au redus deliberat activele din cauza creditelor neperformante și a pierderilor înregistrate în criza anterioară.
Alte bănci au decis să crească în ultimul deceniu și să acopere golul lăsat de concurență. Având în vedere structura economiei, cu jumătate dintre oameni la țară, acolo unde băncile nu prea ajung, zona urbană este cea bancarizată și pe care se bat toate băncile. Pentru ca băncile din România să crească, trebuie să finanțeze mai mult economia, dar marea majoritate a companiilor românești nu sunt bancabile pe hârtie. Ele trăiesc pe credit furnizor. Așa că suntem într-un cerc vicios. Dar ca să citez un președinte de bancă, el ar prefera mai degrabă să aibă o rentabilitate mai mică a capitalului din punct de vedere procentual, dar profitul să fie mai mare din punct de vedere nominal, decât să aibă o rentabilitate procentuală mare, dar profitul să fie mic.