Ia să vezi. Eurocasa mea

Azi e o zi cu semnificații multiple.

E Ziua Europei, e Ziua Victoriei, e și Ziua Independenței României. Toate sunt ale noastre, pentru că suntem europeni, iar istoria noastră este  și a Europei în egală măsură. Noi suntem europeni prin naștere iar drepturile astfel dobândite sunt inalienabile. Ca în multe alte ocazii, suntem divizați referitor la apartenența noastră la Uniunea Europeană. Unii o consideră norocul nostru, iar alții o privesc ca pe un blestem. Uniunea nu este nici norocul și nici ghinionul nostru.

Pur și simplu, ea  e casa noastră. Aici, în acest spațiu ne-am născut, am crescut, am fost educați.

Pentru noi, aici, în Europa, e acasă. Criticile pe care le adresăm Uniunii, ba că ne-au furat, ba că ne-au umilit, ba că ne calcă-n picioare tradițiile și obiceiurile, sunt complet aiurea. Totul a depins și depinde de noi, de felul în care ne prezentăm, de modul în care ne clădim argumentația, de demnitatea pe care știm s-o afișăm sau nu. Avem un obicei care ne pune într-o mare dificultate în relația cu Uniunea. Suferim de un acut complex de inferioritate. Rădăcinile sunt vechi și adânci.

Secole de aservire au avut și alții, chiar mai crunte decât ale noastre, dar odată cu sfârșitul lor, s-au mândrit în a sta drept în fața oricui. Aș vrea să fim și noi la fel. Mi-ar plăcea să am conducători care știu și pot dea, uneori cu pumnu-n masă. Pentru mine și ai mei. Pentru noi.

M-aș simți mai european…