Cînd Thomas Jefferson a spus că dacă ar fi pus în situația de a decide între a avea un guvern fără presă și a avea presă fără guvern ar alege varianta din urmă, avea ceva atît de specific în minte încît plasarea vorbei sale în context general pare un pic comică. V-ați gîndit cum ar fi presa noastră de azi fără Guvern sau Guvernul nostru de azi fără presă? Vă spun eu: n-ar putea exista unul fără celălalt nici măcar o zi. Guvernul și presa trăiesc unul pentru celălalt, de aceea se și merită unul pe celălalt. Noi, românii, înțelegem foarte bine că libertatea presei este o libertate de ordin politic. Libertatea presei este, de fapt, libertatea propagandei.
Advertisment
Un personaj cinic din piesa ”Caligula” de Albert Camus spune că nu există iubire fără un pic de viol. La fel de bine spun și eu, deși îmi lipsește cinismul, dar compensez cu tristețea, că nu există presă fără un pic de propagandă. Libertatea cuvîntului nu se poate desprinde de legătura dintre cuvînt și interes, după cum este adevărat că libertatea cuvîntului induce și o ticăloasă libertate de a minți. Or, apărarea interesului politic prin minciuna de presă este definiția propagandei.
Atunci, de ce simt că libertatea presei este libertatea mea?
Recomandări
Se spune că Eugen Lovinescu ținea cenaclul Sburătorul deschis sperînd că într-o zi o să-i bată la ușă noul Eminescu. Tot așteptîndu-l pe Eminescu, a deschis ușa altora precum Liviu Rebreanu, Tudor Vianu, Camil Petrescu sau Ion Barbu. Așa și eu: citesc presa nu doar să aflu ce se mai întîmplă, ci mai ales ca să-l găsesc pe noul Caragiale. Dar pînă să-l găsesc dau peste o mulțime de alți autori și jurnaliști pe care-i descopăr și de a căror descoperire mă bucur.
Astfel, speranța mea că în România mai există un Caragiale viu nu poate exista decît condițiile unei prese libere. Și de aceea doresc presei românești dezvoltare și efervescență! Ca să pot spera…