Jocul vieții este evocat și în poezia „Glossă”, de Mihai Eminescu: „Alte măști, aceeași piesă”. După mine, varietatea măștilor morale este modestă, iar dificultatea nu stă în a conștientiza care este a ta, ci în a distinge cât de conștient (mai) ești atunci când o porți.
Peste curtea casei tale se poate prăvăli un sfâșietor act de violență între animalele de companie, care zguduie amorțeala față de problematica morții în general.
Este valul de durere doar o urmare a șocului adus de un deces în interiorul universului personal, care îndreaptă gândurile spre propria moarte organică?
Acumularea unor alte frustrări este ce îi determină pe unii să plângă mai mult?
Cât contează intensitatea legăturilor afective în reacția noastră la moartea cuiva?
Cum s-a împărțit golul din vocea celui care descoperă accidentul între atașarea de animăluț și atașarea de aceia care aveau să audă vestea?
Cu toții am consolat pe cineva care a suferit un deces în familie. Empatia de atunci ne-a fost îndreptată spre acela care părăsise această lume sau spre persoana consolată? Felul în care noi întâmpinăm moartea cuiva depinde mai mult de existența unor legături afective decât de nivelul fluctuant al empatiei noastre.
Când măcar una dintre cele două există, nu putem suporta să nu ne găsim cuvintele. În trusa mea de oblojit suflete, pe lângă „Condoleanțe!”, „Te-ar ajuta o îmbrățișare?” și „Povestește-mi o amintire frumoasă!”, mai am o frază alifie-chinezească pentru orice dor de casă sau de cineva care a fost cândva acasă: „Iubirea depășește cu mult granițele fizice ale celor dragi.”.
Advertisment