Ascultă articolul
Nicolae Bălcescu (1819-1852) face parte din generația de intelectuali mesianici care au vrut să construiască România modernă, adică să treacă de la Țara Românească/ Țările Române la România. De aceea, la 29 de ani Bălcescu, participant la Revoluția de la 1848 din Paris, făcea parte din guvernul Țării Românești instaurat prin revoluție. Exilat apoi, după înăbușirea revoluției, a visat o altă revoluție europeană, simfonă și sincronă, care să zdrobească forțele conservatoare, să conducă la democrație, să destrame imperiile absolutiste și să aducă la putere națiunile libere, trăitoare în state naționale. Pentru a-i stimula pe români la lupta pentru unitate și libertate națională a scris cartea „Românii supt Mihai Voievod Viteazul”, al cărei mesaj este: Dacă românii au reușit la 1600 – adică în urmă cu circa 250 de ani față de vremea lui Bălcescu – să facă, pentru o clipă, unirea Țărilor Române, oare generația de la 1848 nu va reuși să făurească România atunci, după atâta timp? Este un exemplu de însuflețire a prezentului prin trecut și de folosire a trecutului eroic pentru scoaterea contemporanilor din letargie. Nicolae Bălcescu nu a mai apucat să vadă unirea, dar generația sa a făcut-o și a văzut-o, în nucleul ei de la 1859. Nicolae Bălcescu și Alexandru Ioan Cuza erau colegi de generație, amândoi oameni de stat, care se gândeau la viitorul țării și nu politicieni, care să se gândească doar la viitoarele alegeri. De aceea, ei fac parte dintre făuritorii programului de țară al României, înfăptuit între 1848 și 1918.
Advertisment