Secolul al XVI-lea a fost unul teribil. El a stat sub semnul influenței crescute, al dominației și suzeranității otomane în Europa. În fruntea turcilor ajungea unul dintre cei mai capabili sultani din toate timpurile – Süleiman Kannunî (=Legislatorul), numit în Occident Magnificul (1521–1566) – care, spre a contracara Imperiul Romano-German, avea să facă alianță cu Franța și să înainteze până în centrul Europei. La 1521, turcii au ocupat Belgradul – apărat cu eroism de Iancu de Hunedoara în 1456 – și în 1526 au zdrobit oastea ungară la Mohács. La 1529, oștile sultanului asediază pentru prima oară, fără succes, tocmai Viena. Între Imperiul Otoman și Imperiul Habsburgic au loc mai multe războaie, cu scopul stăpânirii Ungariei și al dominației în Europa Centrală. Deopotrivă împăratul habsburgic și sultanul otoman se considerau moștenitori de drept ai coroanei ungare, deși, de fapt, țara a rămas împărțită în trei: Ungaria superioară, cucerită de austrieci; Ungaria centrală, ocupată prin luptă de otomani și făcută pașalâc pentru circa 150 de ani; Ungaria de Est sau Transilvania, dominată tot de imperiul sultanilor, dar rămasă principat autonom (cvasi-independent). Anul 1526, cu marea înfrângere pomenită, a rămas – în chip paradoxal – în istoria Ungariei ca început al epocii moderne.
Țările Române, care și-au păstrat ființa statală, au participat și ele atunci, după forțele proprii, la apărarea civilizației creștine europene, cu domni precum Radu de la Afumați, Petru Rareș, Ion Vodă și, cu mare avânt în final de secol, Mihai Viteazul
Advertisment