Eu simt presiune, tu simți presiune, cred că toți o simțim, într-o formă sau alta, venind din partea părinților. Și, oricât de apropiată ar fi relația dintre noi, uneori este inevitabilă. De cele mai multe ori, știu că nu o fac intenționat.

Vine din grijă, din dorința de a avea un viitor bun și, în felul lor, este normal. Dar ceea ce nu văd ei este ce se întâmplă cu mine în timp: mă închid în mine, îmi pierd încrederea și încep să mă îndepărtez emoțional, tocmai pentru că nu mai simt sprijinul de care am nevoie.

Presiunea vine prin comparații: „Uite copilul lui X, el a reușit”, prin întrebări constant repetate despre facultate, carieră, bani, relații sau viitor, sau pur și simplu printr-o frază spusă exact în momentul în care deja simt că nu sunt suficientă.

Recomandări

ELEVII GRECI ÎNVAȚĂ CU CHATGPT
DAI CU ZARUL CUNOAȘTERII
CODAȘII EUROPEI
VIITORUL COPIILOR ÎN RO ÎNCEPE MAI GREU
GAMING CONTRA ABANDONULUI ȘCOLAR
ȘCOALA LA PACHET

Părinții nu înțeleg întotdeauna că nu mă ambiționează mai tare când îmi spun că nu am reușit. Că „ți-am spus eu” nu mă ajută să o iau de la capăt. Când greșesc, nu am nevoie să mi se explice încă o dată unde am greșit.

Am nevoie să simt că sunt în siguranță chiar și atunci când nu îmi iese. Nu cred că generația noastră fuge de responsabilitate. Eu fug de sentimentul că trebuie să demonstrez constant că sunt capabilă.

Și poate cea mai grea parte este că părinții mă iubesc enorm, dar uneori nu știu să iubească în felul în care am nevoie. Ei au învățat să fie puternici și să meargă mai departe, iar eu am învățat să vorbesc despre ce simt.

Poate că nu trebuie să ne îndepărtăm de ei, ci să învățăm să le spunem:

„Nu am nevoie să-mi rezolvi problema. Am nevoie doar să fii lângă mine.”

Pentru că, indiferent că am 20, 25 sau 30 de ani, rămân copilul care are nevoie să audă: „E OK. Nu trebuie să fii perfect ca să fiu mândru de tine.”