„Multă vreme mi-am păstrat o rămășiță a inocenței, o șuviță fină plutind în derivă prin interiorul meu, oferindu-mi o bună măsură de entuziasm, domolindu-mi sentimentul de pierdere și dezamăgirile.” Hai să îți prezint pe cineva care ar putea fi vedeta cu imaginea conturată cel mai departe de ce îți imaginezi că ar trebui să fie. Pe Patti Smith ai văzut-o poate la Stockholm susținând discursul concert pentru Bob Dylan la acordarea Premiului Nobel pentru Literatură. Cartea ei Bread of Angels” îți arată ce înseamnă să-ți construiești o viață din artă, sărăcie și pierderi succesive. Patti Smith revine la copilăria „dickensiană” – boli, mutări, apartamente problematice – nu ca decor dramatic, ci ca laborator unde se amestecă Yeats, Puccini, Biblia, reviste Vogue pescuite din gunoi și un soi de mistica DIY. Memoriile ei combină detaliul foarte concret (cât cărbune cărau, ce disc ascultau) cu momente de revelație: un tablou de Picasso, o copertă de album, o scenă de film care devin puncte de cotitură. Cartea urmărește apoi accelerarea: New York-ul boem, poezie, Mapplethorpe, Shepard, Ginsberg, Dylan, formarea trupei și apariția piesei Horses – totul povestit din interiorul unei generații care n-avea „plan de carieră”, ci o nevoie de a face artă care să-i includă pe „art rats”, marginalii. Povestea ei funcționează și ca o meditație privind modurile în care poți să îți păstrezi curiozitatea chiar și atunci când când lumea ta se tot destramă. Foarte practic, ce înseamnă să trăiești „pentru artă”, dar nu doar pentru tine.
„Noaptea ne ascultam discurile, de obicei ajungând la A Love Supreme”.
Advertisment