La 28 noiembrie 1918, urmând exemplul Basarabiei, partea Țării de Sus a Moldovei numită de la un timp Bucovina s-a unit cu Regatul României. De ce numai atunci? Pentru că la Unirea Principatelor Române, în 1859, Bucovina nu mai făcea parte din Moldova. În 1775, în urma unui război ruso-turc, această regiune, cu o suprafață de peste 10 000 de km pătrați, a intrat în stăpânirea Habsburgilor, în statul care se va numi de la 1806 Imperiul Austriac, iar de la 1867 Imperiul Austro-Ungar. La cedare, românii reprezentau peste 85% din populație. Termenul de „bucovină” este slav, fiind atestat în Moldova încă din secolul al XIV-lea și însemna „pădure de fagi”. El a devenit nume propriu abia după anexarea regiunii la țările austriece. Chiar și așa, românii i-au zis mult timp regiunii „Arboroasa”. Noii stăpâni, spre a exploata în folosul lor noul teritoriu, au dus o politică intensă de colonizări străine, aducând, printre români, mulți austrieci și germani, ucraineni, polonezi, ruși, evrei, cei mai mulți de alte credințe decât cea ortodoxă. În paralel, Bucovina, deși lipsită după un timp de autonomie, a urmat calea de dezvoltare a imperiului din care făcea parte, reușind să se ridice deasupra nivelului vechii Moldove, rămase tributare turcilor. În anumite școli, statul a permis predarea limbii române, iar din 1875, noua universitate de la Cernăuți a admis și studenți români.
Totuși, discriminarea națională era la ordinea zilei, iar românii, conduși de intelectuali și studenți, au pornit mișcarea de emancipare națională care a condus la unirea Bucovinei cu România.
Advertisment