Școala publică a început greu și târziu în istoria omenirii. Pe pământul de azi al României știm că se făcea școală încă înainte de era creștină, în coloniile grecești (Histria, Tomis, Callatis) de pe malul Mării Negre. După cucerirea Daciei de către romani, mai multe legiuni (unități de elită cu câte circa 6 000 de militari) au rămas aici, ca să apere pintenul înaintat în lumea barbară și să mențină ordinea. Două castre (cazărmi) de legiune sunt mai cunoscute, anume Apulum (Alba Iulia) și Potaissa (Turda). Castrul de la Turda, fondat în secolul al II-lea d. Hr., avea cam 32 de hectare și semăna cu un adevărat oraș fortificat. Arheologii au descoperit, între alte obiecte, cărămizi cu stampila legiunii (LVM = Legio Qvinta Macedonica), dar și unele cărămizi cu literele alfabetului latin, mari (majuscule) și mici: A, a; B, b; C, c etc. Literele erau adâncite în lutul moale și apoi cărămida respectivă era arsă. Aceste cărămizi (tegulae) erau material didactic pentru alfabetizarea soldaților. În castru, când nu luptau, militarii analfabeți învățau carte de la ofițerii lor. Știința de carte nu a fost o prioritate pentru toți oamenii în Evul Mediu, când aproape numai clericii știau să scrie și să citească. În Epoca Modernă, însă, de la Renaștere încoace, știința de carte a devenit o necesitate și s-au reactiva școlile publice, mai ales la orașe. Primele școli în Transilvania sunt în orașele săsești. La sate, preoții și călugării erau și dascăli, învățându-i pe copii buchile (literele chirilice). Din secolul al XVI-a, avem mărturii că se învăța și în limba română, mai întâi în Șcheii Brașovului și apoi și în alte locuri.
Advertisment