Începutul anului la 1 ianuarie este convenție și a fost impus în timpul lui Iulius Caesar, în primul secol înainte de Hristos. Romanii sărbătoreau, de regulă, anul nou la 1 martie, tradiție precreștină, preluată de mai multe neamuri, de unde poate să fi venit și „pornirea plugurilor” la noi și Plugușorul. Prima lună a anului avea numele de la zeul Marte, a doua de la Apro (poate de la numele etrusc al Afroditei), a treia de la Maia, zeița fertilității și mama Terrei, a patra de la Iunona, soția lui Iupiter, a cincea de la Iulius (Caesar), a șasea de la Octavian Augustus, a șaptea, a opta, a noua și a zecea, fiind chemate după numeralele respective (septembrie, octombrie, noiembrie, decembrie). Anul avea atunci zece luni. Ianuarie și februarie s-au adăugat în urma reformei iuliene, dar numărărtoarea veche a rămas. Anul nou la venețieni, până la 1797, la desființarea Serenissimei de către Napoleon, s-a ținut la 1 martie, iar la florentini, tot până în secolul al XVIII-lea (1749), la 25 martie, de Buna Vestire. În unele locuri și perioade, anul nou începea de Paști. Țările de tradiție bizantină, sărbătoreau începutul de na la 1 septembrie, când se socotea că începe, de fapt, și anul bisericesc. Nici începutul anilor (erelor) nu era constant: la romani se considera la fondarea Cetății în 753 î. Hr. Un călugăr smerit dobrogean a schimbat toată numărătoarea, pe la anii 1200 de la fondarea Romei, dar aceasta e altă poveste. Oamenii de pretutindeni și de oricând au considerat primenirea vremii prilej de bucurie și au petrecut împreună.
Advertisment