Severine. Mărțișorul, pentru totdeauna!

În 1916, Tudor Arghezi a fost închis pentru un an la închisoarea Văcărești din pricina opiniilor sale politice. Prin fereastra zăbrelită a celulei sale a văzut zi de zi coama unui mic deal aflat vis-a-vis de zidul închisorii și a înțeles că vede astfel chiar locul lui.

La cîțiva ani după ce a ieșit din închisoare, a cumpărat 2 ha de pămînt pe acel deal și a construit acolo o casă mare, cu acareturi, în mijlocul unei livezi. Arghezi a locuit împreună cu familia sa zeci de ani acest spațiu, a creat o inestimabilă operă poetică și în curtea acestei case a fost așezat spre veșnică odihnă cînd i-a venit vremea.

Astfel, acest loc a devenit patria literaturii unuia dintre cei mai mari scriitori ai noștri și așa s-a eternizat.

Și locul acesta s-a numit Mărțișor.

Poetul însuși a numit așa acest loc fără nume de la marginea de atunci a Bucureștilor, pentru că la fiecare început de martie oamenii locului legau fuioare de lînă albă și roșie de ramurile pomilor ca să fie roditori.

Arghezi a insistat pe lîngă autorități ca străduța care s-a înfiripat încet-încet peste deal să se cheme Mărțișor și, așa a rămas. Astăzi este o stradă asfaltată într-un cartier bun din sectorul 4 al Bucureștiului, și tot Mărțișor îi zice.

Povestea mărțișorului arghezian este, ca orice poveste de mărțișor, despre găsire, împletire și rodire.

Scriitorul și-a găsit locul și locul și-a găsit scriitorul. Locul i-a sugerat scriitorului numele și scriitorul a botezat locul, dîndu-i pentru totdeauna identitate.

Însă mie îmi place mult Mărțișorul arghezian și din alt motiv. Povestea lui subminează o percepție superficială, larg răspîndită printre noi: că mărțișorul e ceva efemer, un fel de ornament simpatic care se oferă și se poartă o zi sau două pe an într-un fel de joc tandru amuzat.

Dar mărțișorul nu este doar o poveste de-o zi, nu este doar o poveste de-o primăvară – e o poveste de-o viață. Poate chiar o poveste mai trainică de-o viață, căci poate fi o poveste care dă viață. Mărțișorul mic, firav și vesel poate fi foarte bine un joc serios pe care, vorba lui Arghezi, îl joci în doi, în trei, în cîte cîți vrei…

Numai mie mi se pare că împletirea albului masculin cu roșul feminin din șnurul de mărțișor e un fel de ADN care se află în toate celulele tuturor poveștilor de dragoste, de găsire și de împlinire?